Compozitor, muzicolog si profesor
(Simeria, 17 mai 1908 - Cluj-Napoca, 3 iulie 1991)

Şi-a realizat studiile superioare la Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Cluj (1926-1930, secţia pedagogie; 1926-1932, secţia pian; 1930-1936, secţia compoziţie), unde i-a avut printre profesori pe Marţian Negrea (compoziţie) şi Ecaterina Fotino-Negru (pian). A urmat specializări în Italia, la Roma, la Academia Santa Cecilia (1936-1938) - cu Ildebrando Pizetti (compoziţie) şi Alfredo Casella (pian) - şi, în paralel, la Istituto Pontificio di Musica Sacra (1936-1938), pentru orgă şi compoziţie religioasă.
A fost profesor de muzică la Blaj (1939-1942), apoi asistent-corepetitor la Conservatorul de muzică şi artă dramatică Cluj-Timişoara (1942-1944, în timpul cedării Ardealului). După război devine secretar artistic al Filarmonicii “Ardealul” din Cluj (1945-1949). În privinţa carierei pedagogice, a fost profesor de teorie-solfegiu-dictat, armonie, contrapunct, fugă, forme şi compoziţie la Conservatorul G. Dima din Cluj (1946-1973), timp în care a deţinut şi funcţia de rector, din 1962 până în 1965, iar din 1973 până la moarte a activat ca profesor-consultant. Între anii 1971şi 1974 a fost şi director al Filarmonicii de Stat din Cluj.

A obţinut titlul de doctor în muzicologie (Roma, 1938) la Istituto Pontificio di Musica Sacra, cu tema Transcrierea şi comentarea unor lucrări de tinereţe, necunoscute, semnate de G. Fr. Anerio. Ca urmare a acestui fapt, începând din 1970 i se încredinţează - pentru prima dată în România - conducerea ştiinţifică a doctoratului în stilistică muzicală. A fost membru al Academiei de ştiinţe sociale şi politice (1970-1989) şi membru corespondent al Academiei Române (martie 1991).

Activitatea sa creatoare a fost recompensată cu numeroase distincţii: premiul al II-lea de compoziţie “George Enescu” (1940); premiul “Robert Cremer” (1943); Premiul de Stat (1953, 1955); premii ale Uniunii compozitorilor (1973, 1976, 1978); premiul “George Enescu” al Academiei Române (1974). În 1957 a primit titlul de Maestru Emerit al Artei.
În cele trei perioade de creaţie ale lui Sigismund Toduţă se disting tendinţele de apropiere şi contopire ale intonaţiilor religioase gregoriene şi bizantine cu cele folclorice (româneşti) şi de aplicare a lor pe trunchiul marilor forme ale muzicii europene. Sunt prezente elemente ale unor orientări neorenascentiste şi neobaroce (în prima perioadă de creaţie), iar pentru ultima perioadă este caracteristică orientarea spre eterofonie şi spre un modalism intens cromatizat. Se remarcă un stil elaborativ, de natură simfonică, şi tendinţa spre articularea polifonică. Sigismund Toduţă are o evidentă înclinaţie spre cultivarea formelor mari, fără a exclude miniatura instrumentală, vocală sau corală. Este primul compozitor român care, după George Enescu şi Paul Constantinescu, ajunge la un adevărat stil personal.